Prezentare

Cetatea este aşezată la răscrucea a două importante drumuri comerciale, unul care duce din Câmpia de Vest spre Transilvania şi altul, care vine din nord, dinspre Oradea şi Satu Mare şi face legătura cu Timişoara şi calea fluvială oferită de Dunăre; acest aspect a fost observat şi de generalii Împărătesei Maria Tereza, care luând în considerare şi necesităţile militare, într-o regiune a imperiului de curând cucerită, au luat hotărârea de a construi o fortăreaţă de tip Vauban la Arad.
Lucrările au început în anul 1762 şi au durat peste 20 de ani, sub supravegherea şi după planurile elaborate de arhitectul militar austriac Filipp Ferdinand Harsch. Planul cetăţii este în formă stelată, cu şase bastioane (cu şase colţuri) ce se înscrie printre cetăţile de tip Vauban din faza târzie, care încheie totodată şi evoluţia sistemelor stelare din Transilvania. În interior au fost ridicate trei corpuri principale de clădiri, care cuprindeau comandamentul, garda cetăţii şi mănăstirea - spital, care includea şi biserica în stil baroc. La ridicare cetăţii au participat peste 1500 de familii din împrejurimi, şi au trebuit dărâmate 169 de case. În total au fost cheltuiţi, de către guvernul austriac imperial peste trei milioane de florini, o sumă impresionantă pentru acea vreme.
Fortificaţia a găzduit tot timpul o garnizoană militară, dar nu a fost pusă în situaţia de a-şi împlini rosturile de apărare a imperiului în faţa unui inamic extern, ci a fost pusă în valoare doar în confruntarea cu „inamicul” intern, reprezentat de armata revoluţionară maghiară, în timpul revoluţiei de la 1848-1849, când cetatea a fost asediată timp de nouă luni, între octombrie 1848 - iunie 1849. Utilitatea ei majoră după acei ani fiind cea de închisoare militară (au fost închişi numeroşi revoluţionari, inclusiv cei 13 generali executaţi de autorităţile militare austriece, în apropierea cetăţii, pe 6 octombrie 1849).
În perioada interbelică cetatea a fost garnizoană a Aradului şi a găzduit regimentul 93 infanterie, care împreună cu celelalte unităţi din cadrul Diviziei 1 infanterie română a participat la campania din Uniunea Sovietică, mai apoi în perioada postbelică cetatea fost încartiruită de o unitate de tancuri sovietică care a „rezistat” acolo până în anul 1958, când trupele au fost retrase din întreaga ţară. Locul sovieticilor a fost luat de un regiment românesc de tancuri. După anul 2000 oficialităţile Aradului au cerut în repetate rânduri introducerea în circuitul civil a cetăţii, fiind întocmite studii pentru valorificarea turistică şi culturală a locației. Până în prezent demersurile nu au putut fi finalizate.